Jenny Jokela, în juriul competiției de scurtmetraj la Animest 2026
Regizoarea și ilustratoarea finlandeză Jenny Jokela a revenit la București ca membru al juriului competiției de scurtmetraj și film studențesc de la Animest 2026. Câștigătoarea marelui trofeu al festivalului în 2025 cu filmul Dollhouse Elephant vorbește despre animația pictată manual, despre traumă și despre felul în care imaginea poate spune ce nu intră în cuvinte.
Stabilită la Londra și absolventă a Royal College of Art, Jokela lucrează cu acrilic pe hârtie și construiește mii de cadre care prind viață pe ecran. Filmele ei au ajuns la Annecy, Sundance și Ottawa, iar stilul ei a atras și colaborări cu Coldplay, Tate Gallery, BBC, Adult Swim și Disney.
Jokela spune că a ajuns la animație după ce a experimentat cu film experimental și colaj. La început, spune ea, se simțea limitată de realitatea pe care o putea filma, iar desenul i-a deschis o libertate mai mare. A ales animația și pentru că nu se simțea sigură pe abilitățile ei de ilustrator, iar cadrul cu cadru i-a permis să lase deoparte ideea perfecțiunii unui singur desen.
„Când am făcut primele teste de animație pictată, am realizat că fotograma trece atât de repede pe ecran încât nu mai contează perfecțiunea unui singur desen”, a explicat ea. Pentru Jokela, forța filmului apare din felul în care cadrele curg împreună, nu dintr-o imagine izolată. Tocmai de aceea spune că animația i-a oferit senzația unor „mici trucuri de magie”.
Regizoarea descrie metoda ei de lucru ca pe un amestec de libertate și disciplină. Vopseaua îi permite să lucreze rapid și să nu rămână blocată în perfecționism, iar textura brută a picturii îi acceptă și cadrele care par greșite. În loc să urmărească un desen impecabil, ea se concentrează pe emoție, ritm și tempo.
Primul ei film, Barbeque, a fost construit dintr-o experiență personală legată de trauma unei agresiuni sexuale. Jokela spune că mergea la terapie și nu putea vorbi despre ce trăise, așa că a ales să deseneze acele stări. A lucrat intuitiv, fără să știe dinainte cum se va încheia filmul, iar procesul i s-a părut terapeutic.
La polul opus, Dollhouse Elephant a fost primul ei scurtmetraj care nu mai pornește direct din propria viață. A scris scenariul cap-coadă, a făcut storyboard detaliat și a planificat totul milimetric. Jokela spune că ambele metode au avantajele lor: una e epuizantă, cealaltă mai așezată și mai amuzantă.
În filmele sale, corpul feminin apare adesea distorsionat sau fragmentat. Regizoarea leagă această alegere de propria perspectivă și de faptul că experiența feminină are o dimensiune fizică, somatică. De aceea, spune ea, deformarea anatomiei ajută la redarea a ceea ce se întâmplă în interior.
Jokela evită aproape complet dialogul rostit și preferă să spună povestea prin sunet, ambianță și muzică. Spune că animația poate arăta lucruri invizibile în cinemaul obișnuit, iar replicile devin adesea inutile. Următorul ei scurtmetraj va schimba însă această regulă: va fi primul în care personajele vorbesc.
Filmul va avea mai multe personaje și va fi cea mai apropiată lucrare a ei de o narațiune clasică. Jokela a spus că proiectul se întoarce la rădăcinile ei și pornește dintr-o experiență reală petrecută la 20 de ani, la Londra, când a ajuns să conducă o cafenea după ce proprietarul a intrat la închisoare. Va exista și aici o temă legată de violența împotriva femeilor, iar imaginea va rămâne pictată manual.
Artista spune că, atunci când lucrează cu teme grele, trebuie să lase și o fisură de lumină. Nu crede că un film schimbă lumea la scară mare, dar vede valoarea în schimbările mici și în dialogul pe care îl deschide între spectatori. După proiecțiile filmelor ei mai apăsătoare, spune că vine aproape mereu câte o femeie care îi spune că s-a regăsit în poveste.
Despre experiența din juriul Animest 2026, Jokela vorbește ca despre un privilegiu. A văzut multe scurtmetraje care au impresionat-o și spune că discuțiile cu ceilalți membri ai juriului au fost foarte interesante. Pentru ea, cele mai bune filme sunt cele oneste, fie că sunt tehnic spectaculoase, fie că sunt amuzante și obraznice.
Jokela a mai spus că, într-o industrie tot mai digitalizată, animația tactilă, desenată și pictată de mână rămâne necesară pentru că păstrează o formă de umanitate. Pentru ea, acesta este motivul pentru care publicul continuă să caute arta și emoția transmisă direct prin imagine.
Foto: Gokimines / Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0


